Eu de-aș ști că aripile ți se ard,    

Ași măcină în scrumb, ași face praf

orice gînd despre tine,

Ași transforma toamna-n vis

Sărutînd din dinadins, umerii tăi goi

Eu de-aș ști că ploaia te-a rănit

Te-aș tămădui cu-n leac de îngeri.

Și glasul tău mut,

l-aș îmbrățișa ca un fulger.

Cîntînd cu buzele pe umeri

Viața mea-ți botează gîndul,

Și rupi de mii și mii de ori, vise

Ca să-mi curgă din aripi sînge.

Aminteşte-ţi de luminile născute din noi

chiar dacă totul s-a sfârşit în întuneric

Dansul lor nebun, copilăresc, în ritmul fericirii fără muzică.
Certurile lor prostești după care lacrimi și sărutări nebune.
Iubirea lor - gluma lui Dumnezeu
fără vre-un careva sfîrșit.

Cînd prin geam trec zglobii razele soarelui, Axenia își piaptănă părul lung, caștaniu și fermecător. Ea ascultă trilul păsărilor și își mușcă buzele, curg șiroaie de sînge, șiroaie de dor și iubire.

   Își amintește și acum seara de ieri, vorbele lui dulci și melancoloase, forma ochilor și mimica feței.  Îi  este teamă să fie fericită, să sărute cu ardoare buzele calde și pline de viață, să fugă de tot și toate alături de el uitînd de glasul  surd al oamenilor, să devină nebună de fierbințeala degetelor lui, să asculte împreună tăcerea, să-și facă verighete din iarbă și să se sărute de nenumărate ori sub soare. Nu are nevoie de palate mari și roze, inele de aur și flori ofelitoare, o vorbă caldă spusă cu ardoare, fiorii care se joacă vioi pe piele și el - care dimineața îi săruță fruntea.

  La amiază ne-am stabilit o întîlnire, toamna e atît de minunată dacă e petrecută alături de el. Și culorile astea, ele se joacă cu ochii mei, le-aș cuprinde pe toate. Îmbrac rochia caștanie, pantofii și plec sau nu,zbor, da zbor feerică către el. Ne întîlnim la sfîrșitul parcului, deoarece nu dorim ca cineva să ne zărească, ne e frică de decochiul lumii, suntem atît de fericiți încît nu ași rezista să-l pierd.

    Ora 14.00, soarele încet dansează-n vals cu toamna, eu cu paleta-n mîină colorez copacii, el cu un trandafir alb în mîini, mă așteaptă pe banca roșietică ... eu fug spre el și fusta mea zboară-n vals cu vîntul  . Îi șoptesc la ureche : 

               -  Te iubesc!

            -  Pentru mine iubirea însemna  un aliment uitat în fundul frigiderului deja de mult timp încolo, pînă nu ai apărut tu în viața mea.  Naivitatea ta mă copleștește, îmi dă aripi să zbor, să invadez din hățișuri.

              -  Îmi înflorește fericirea, sub tălpi.

El atunci, o ridică , o așează pe bancă și îi începe a săruta tălpele reci, a le savura cu gingășie.

-          Nebunule ce ești, lasă-mi tălpile-n pace, ce faci?

-          Îți gîdel fericirea.

Ne-am plimbat împreună pînă cînd luna nu a început să-mi dea de știre că trebuie să plec, noi cu ea aveam o înțelegere încă de mici, în fiecare seara vorbesc cu ea, îi povestesc totul. Trebuia să sosească tata și el e furios rău, dacă nu mă găsește acasă.

Eu pulbere aș face

Orice piatră,

Dacă aș ști

Că piatra te-a rănit.

Pot fără oprire să vorbesc despre iubire, formele ei de răspîndire, particularitățile și avantajele acesteia dar nu pot afirma cu certitudine că EU iubesc, că ași alerga desculț prin zăpadă după el, nebună și amețită de dragoste. Pentru mine iubirea este asemenea unui aliment uitat în fundul frigiderului deja de mult timp încolo. 

          Mi-e teamă să fiu fericită, mi-e teamă să sărut cu ardoare buzele calde și pline de viață, să fug de tot și toate alături de el uitînd de glasul oamenilor, să devin nebună de fierbințeala degetelor lui. Vreau să ascultăm împreună tăcerea, să ne facem verighete din iarbă și să ne sărutăm de nenumărate ori sub soare. Nu vreau palate mari și roze, verighete de aur și flori ofelitoare, o vorbă galsă spusă cu ardoare, fiorii care se joacă vioi pe piele și tu - care dimineața îmi săruți fruntea.

    Furată de gînduri, impresii aruncată din amintiri în prezent nu mai vreau să iubesc.

Veşnicia care nu se mai naşte la sat...

Suntem orbi, surzi, muți şi trecem prin viață ca prin sită. Fierbem în năluca speranței şi cu amintirea veşnic în suflet.  Nu preţuim darurile oferite se soartă şi ne plîngem de necaz.                Nu mai vezi fete cu două cosițe, pe bicicletă plimbînduse vioi pe potecile satului, ele etalonau veşnicia - ardoarea mare a fiecăruita dintre noi. De mult timp s-au ofelit florile iubirii şi nici tu  nu mai miroşi a fericire. Ți-ai pierdut valoarea fiind strivit încă o dată de geana grea a vieții, te-a muşcat o fiara zbuciumată şi dornică de sînge cald, ți l-a scurs pînă la ultima picătură ... tu acum cauți transfuzie de sînge. Doreşti să-ți încarci bateriile şi să-ți alimentezi conştiința, care te mustrează.
  Ne-am dezvățat a țese covoare, am uitat a iubi cu inima şi a fereca fiecare sacră clipă dăruită, să furăm un sărut de la ea şi să dăruim o privire fierbinte.
  Sistemul bine aşezat, noi, îl perfecționăm în fiece an, ştergem praful care se depune pe viață, spălăm smalțul speranței de pe dinți şi  ne ascundem de soare, cumpărînd draperii cît mai costistitoare.
  Pe cînd fericirea e în noi, în buzele cu care poți să-l săriți zi de zi, mîine cu care-I faci operație chirugicală la inimă şi TU - veşnica făuritoare a fericirii.

Mircea deja merge tiptil prin casă.

Stăm împreună ore-n șir, ne jucăm, citim povești, te așteptăm.

Mîncarea e caldă, pe masă.

P.S. Iubirea este darul cel mai sacru.

Vor fi 4.

Îți vor semăna leit ție, iubite, deoarece te iubesc mai mult decît orice.

Primul va fi Mircea, va fi voinic, înalt, cu ochi căprui și splendid.

Vei asista la nașterea lui și îmi vei ține mîina, strîns-strîns.

După care tot tu, vei insista că Mircea are nevoie de un frate.

Eu mă voi încovăia: Am obosit de nopți nedormite, m-ai așteptăm!

A trecut un an : Ce minunat e, ochi mici și dulce are. Mateiușul mamei!

To be continued...